Poveste de Crăciun (în pandemie)

0
187

Coronavirusul se pornise precum un crivăț din răsărit. Bântuia în toată țara, viscolind grijile oamenilor și adâncind distanțarea socială. Se instituise stare de urgență și nimeni nu mai avea voie să iasă din casă decât în anumite condiții și pe bază de declarație scrisă. Bieții oameni nu puteau să se apere decât autoizolându-se. Orașele și satele deveniseră ca niște insule pe țărmurile cărora oricine debarca trebuia neapărat să poarte mască, precum pirații. Căzut parcă din cer, virusul ucigaș se înfipsese adânc în carnea umanității, amenințând s-o cangreneze. Și totuși, oamenii se străduiau să-și ducă viața mai departe, nerenunțând să se orienteze după vechile repere, moștenite din vechime. Sărbătorile de iarnă, de pildă, care începeau cu Crăciunul, reprezentau astfel de lumini după care aeronava umanității se orienta parcă dintotdeauna pentru o aterizare cât mai reușită pe tărâmul bucuriei de a trăi. Chiar dacă era clar că nu mai puteau să fie la fel ca înainte, sărbătorile de iarnă din acel an erau așteptate cu aceeași nerăbdare.

Un orășean oarecare le promisese băieților săi cel mai frumos brad de Crăciun. Căutase prin piețele orașului, pline cu brazi aduși de prin toată lumea, dar niciunul nu-i plăcuse destul, cât să-l cumpere. În plus, erau și foarte scumpi. Și atunci și-a adus aminte că are un prieten pădurar, într-o comună de prin nordul județului, care ar putea să-i rezolve problema. I-a telefonat și, într-adevăr, acesta l-a invitat să vină să-și aleagă el însuși un brad, chiar din pepinieră.

Prima zăpadă a căzut pe neașteptate. Pe radarele lor, meteorologii o văzuseră, au anunțat-o, va lovi în curând, dar nu mai devreme de o săptămână. Oamenii își vedeau liniștiți de treburile lor, dar copiii o așteptau cu înfrigurare. „Câte zile are o săptămână?” întrebau cei mai mici, iar cei care învățaseră să numere își întindeau imaginația între numerele 1 și 7 și încercau să-și prindă cât mai multe vise pe sârma ei.

Din chiar dreptul numărului 1 al casei pădurarului a pornit spre oraș un bărbat între două vârste, înalt, îmbrăcat în blugi și geacă scurtă de piele, fără nimic pe cap. Era puțin trecut de amiază. Nici nu a ieșit bine din sat, că s-a și pornit urgia. Un vânt aspru, pornit ca din senin odată cu zăpada, încăiera fulgii în aer și-i înfășura în baloturi uriașe pe care le rostogolea peste câmpul pustiu. Reuși să mai străbată vreo câțiva kilometri, forțând motorul mașinii, până când, nemaivăzând nimic în față, alunecă cu roata din dreapta în șanțul de pe marginea drumului. Nu era prea adânc, dar suficient cât să nu mai poată ieși de acolo. După socotelile sale, nu-i mai rămăsese decât o bucată scurtă până în drumul național. Ceea ce însă îl intriga la culme era că nu trecea nicio mașină pe lângă el, nici din față nu venea vreuna. Nici măcar drumarii nu se vedeau la datorie.

Trecuseră deja vreo două ore de când aștepta în mașină și, când se încumetă să iasă, ninsoarea și vântul mai domolindu-se, își dădu seama că situația devenea gravă. Roțile nu se mai vedeau din zăpadă, dacă mai rămânea mult acolo, risca să fie îngropat cu tot cu mașină. Nici înainte, nici înapoi nu se zărea nimic care să-i semnaleze vreo prezență omenească. Se blocase în plin câmp deschis. Ochii lui înotau speriați într-un alb infinit. Mai încercă o dată să apeleze pe cineva, degeaba însă, tot fără semnal. Le promisese soției și copiilor că se va întoarce repede la ei, cu cel mai frumos brad de Crăciun. Pe un teren de la marginea pădurii, prietenul său pădurar amenajase o pepinieră de brazi din care vindea în fiecare an, de sărbători. I-a dat un topor și l-a lăsat să-și taie singur bradul preferat. L-a ancorat cât a putut de bine pe mașină și, gata, înapoi acasă. Din păcate însă, vântul prea puternic i l-a smuls din legături, cu puțin înainte de a se bloca. Îl văzuse zburând prin aer, apoi rostogolindu-se prin zăpadă și topindu-se în albul universal.

Încercă să se încurajeze singur, să nu intre în panică. Nu se poate ca până la urmă să nu-și facă apariția cei cu deszăpezirea, ce naiba, nu este pe cine știe ce fundătură, e un drum județean acesta. Vântul nu mai șuiera și ningea din ce în ce mai rar, liniștit. Dar ninsese destul, și unde mai pui că șanțul îi înghițise roata din dreapta-față. Așa că nu se punea problema să-și urnească mașina din loc. Nici să-și continue drumul pe jos, zăpada ajungându-i până la genunchi. Nu avea decât să aștepte cuminte în mașină, până la venirea drumarilor.

Deocamdată însă nu venea nimeni. După încă un timp, își dădu seama că ziua e pe sfârșite. Gândul că s-ar putea să-și petreacă noaptea în zăpadă i se înfipse ca un ghimpe în inimă. Chiar începuse bine să se înnegureze, iar cerul deja își aprindea primele stele. Încremenit pe scaunul șoferului, simțea cum frigul începea să-l înțepe prin toți porii. Cum de nu venea nimeni? Unde dispăruse întreaga omenire? Și tot așa, frământându-se în legătură cu ce putea să facă în continuare, la un moment dat simți cum mașina se ridică singură cu partea din față și revine la poziția normală. Se uită prin lunetă, prin geamurile laterale, prin parbriz. Ce poate să însemne asta? Oare visează? Ceva ca o neliniște existențială simți că-i explodează în creier când văzu că și drumul i se deschidea acum complet curățat de zăpadă. Se strădui din răsputeri să caute o explicație rațională. Desigur, trebuie să fi ațipit și-n timpul ăsta drumarii și-au făcut treaba. Da, asta trebuie să fie: a ațipit și n-a mai auzit nimic. Dar cine să-l fi tras din șanț mai adineauri? În sfârșit, renunțând să-și mai pună întrebări metafizice, învârti cheia în contact și porni mașina.

Înainta încet, de teamă să nu derapeze, pieptănând cu privirile mărăcinișurile de pe margine, printre care spera să-și descopere bradul. Tot ițându-se așa în decor, fu cât pe-aci să dea peste un ditamai om de zăpadă care-i apăru brusc în lumina farurilor, în mijlocul drumului. De bună seamă, ticăloșii de drumari au vrut să se distreze pe seama lui, blocându-l din nou. Ieși din mașină, să vadă dacă nu l-ar putea ocoli. Să-l dea la o parte, nicio șansă. Era prea mare. Fără lopată, i-ar fi luat toată noaptea până să dea la o parte acest colos de zăpadă. Care, ce să vezi! Pe cap avea o enormă căciulă de Moș Crăciun, iar peste față i se lăbărța o… mască! Nu se putu abține să nu zâmbească. Glumeți drumarii ăștia, de se gândiseră ei că până și un om de zăpadă trebuie să poarte mască!

În cele din urmă, se hotărî să încerce să-l ocolească. Cu greu, dar reuși. Chiuind de bucurie, își aruncă privirile triumfătoare prin lunetă și vru să-i strige „Pa”! omului de zăpadă. Dar cuvântul îi îngheță pe buze. Până hăt departe, unde se pierdea după o curbă, drumul nu arăta nici urmă de om de zăpadă. De pe suprafața lui ca de sticlă, săreau în aer razele lunii. Nemaiputând să conducă, opri să-și revină. Încercă să inspire adânc, să-și domolească bătăile inimii, când i se păru că trece pe lângă el o sanie trasă de niște cai ciudați… Nu avu timp să vadă lămurit ce animale o trăgeau, cine era vizitiul și nici nu era sigur dacă a fost într-adevăr o sanie acel vehicul care a trecut pe lângă el ca un fulger, lăsând în urmă ecou de zurgălăi.

Se resemnase cu pierderea bradului. Acum se gândea la ce avea să le spună băieților săi, cărora le promisese cel mai frumos brad de Crăciun. Era trecut de miezul nopții când ajunse acasă. Nu-l mai aștepta decât soția, care nu putuse să închidă ochii, de grija lui. Îi povesti câte ceva, s-o liniștească, evitând să se angajeze în relatări neverosimile, în timp ce bea o cană de lapte fierbinte. Apoi merse la culcare.

Se trezi devreme, băieții încă dormeau. De obicei, în vacanță, dormeau până târziu. Nu se auzea nimic din camera lor când trecu prin living, către ușa de la ieșire. Se îmbrăcase gros, se hotărâse să cumpere de la piață un brad. Îl va alege pe cel mai arătos și se va întoarce repede, înainte să i se trezească băieții. Abia închise ușa în urma lui și încă era în capul scărilor, încheindu-și ultimul nasture la palton, când privirile îi căzură pe un om de zăpadă care ieșea dintre două tufe de trandafiri. Puțin mai încolo, răsturnat în zăpadă, zăcea un brad exact de mărimea celui pe care-l pierduse. Cum apăruseră acolo? Azi-noapte nu văzuse nimic. Să fi fost atât de tulburat de întâmplările prin care tocmai trecuse? Aproape că se împăcă cu drumarii. S-au luat după el, au văzut unde locuiește și i-au aruncat bradul în curte. Dar omul de zăpadă? Desigur, era opera băieților săi care, încântați de prima zăpadă, s-au grăbit să salute în acest fel venirea iernii. Avuseseră grijă să-i pună pe cap ceva care să semene cu o scufiță de Moș Crăciun, iar peste nas și gură, bineînțeles, o mască. O confecționaseră chiar ei, dintr-un fular mai vechi. În sfârșit, apucă bradul de mijloc și-i scutură ramurile încărunțite de zăpadă, înainte de a-l trage după el în vestibul. Era atât de înalt, că atingea tavanul. Își făcu o cafea și așteptă să se trezească toată lumea.

Cum îl văzură, băieții îl întrebară unde e bradul. Îi trimise în vestibul și se lăsă pătruns de strigătele lor de bucurie. Le primi îmbrățișările și apoi, la rându-i, îi felicită pentru frumosul om de zăpadă din curte. „Care om de zăpadă”?! Li se citea mirarea în ochi, dar nu credea că e sinceră. Ce, vor să spună că nu e opera lor? Le deschise ușa, să se convingă singuri. „Tati, auzi din curte, unde e omul de zăpadă”? Asta-i bună! Poate vor să se joace cu el? Ieși afară, dar se opri în capul scărilor, era prea frig, nu voia să mai coboare. Măi să fie! Copiii aveau dreptate, nu se vedea niciun om de zăpadă. Nu mai ținu cont de frig și se duse până acolo. Nici urmă de el. Nici măcar urma lui pe zăpadă! Dezamăgiți și renunțând la orice fel de explicații, copiii se grăbiră să revină în casă. El mai rămase puțin, cu ochii pironiți în vârful unei tufe de trandafir, unde atârna inutilă o mască neobișnuit de mare. Nu înțelegea de ce băieților săi nu le atrăsese atenția.

Constantin Smedescu