În „Apărarea lui Socrate”, Platon ni-l arată pe Socrate în faţa atenienilor, încercând să se disculpe pentru acuzaţiile ce i se aduceau. Iată una dintre acestea: „Socrate este vinovat, el iscodeşte peste măsură cele de sub pământ şi cele din cer, face să învingă judecata strâmbă şi îi învaţă şi pe alţii aceste lucruri”. Acuzatul le atrage atenţia acuzatorilor săi că ar putea chiar să se simtă flatat, căci trebuie să fie un mare înţelept dacă este în stare de aşa ceva. Numai că, în fond, înţelepciunea lui Socrate rezultă doar din comparaţia cu prostia celorlalţi. În timp ce nimeni nu ştie esenţa lucrurilor, sunt însă unii care îşi închipuie că ştiu, şi aceştia sunt proştii. Cei ce admit că nu ştiu nimic sunt înţelepţii, Socrate considerându-se printre înţelepţi doar pentru simplul motiv că el îşi dă seama că nu ştie nimic. „Se pare deci că sunt mai înţelept, şi anume tocmai prin acest lucru mărunt, prin faptul că, dacă nu ştiu ceva măcar nu-mi închipui că ştiu”.
Aţi auzit pe vreunul dintre politicienii noştri să se recunoască drept ageamiu în domeniul pe care partidul i l-a repartizat să-l conducă? După cum merg treburile în respectivul domeniu, impresia este că şeful care-l coordonează a fost pus acolo nu ca să limpezească lucrurile, ci mai degrabă ca să le încurce, ca să poată fura el cât mai mult şi pe nevăzute, iar tributul pentru liderul de partid care-l girează să fie cât mai mare. Aşadar, faptul că prin arboretul clasei noastre politice nu zărim nicio plăcuţă care să ne identifice specia „Tufă de Veneţia”, deşi tocmai aceasta este specia dominantă, conduce la concluzia că niciun politician român nu ştie că nu ştie nimic. Cu alte cuvinte, că toţi sunt proşti.
Ne punem însă imediat următoarea întrebare: şi dacă sunt nebuni? Desigur, nu-i vedem prin tren, prin autobuz sau pe stradă (pentru că ei demult nu-şi mai amestecă paşii cu cei ai muritorilor de rând) vorbind singuri sau cu personaje din imaginaţia lor chinuită, îi vedem în schimb la televizor, îi auzim la radio sau le citim peroraţiile de prin ziare şi, după cum se lansează ei în sloganuri delirante, promisiuni aiuritoare sau atacuri reciproce gen „mâna în gât”, suntem nevoiţi să ne întrebăm serios în legătură cu starea lor de sănătate mintală. Narcisismul, cultul propriei personalităţi, crizele de isterie, mitomania sunt simptome clare care ne împing spre un răspuns afirmativ la întrebarea de mai sus.
S-a spus prea adesea despre clasa politică a unei ţări că este oglinda societăţii respective. Atunci, dacă ei sunt proşti, noi suntem şi mai proşti, pentru că-i credem şi ne luăm după ei când ne promit un feeric „mai bine”. La fiecare schimbare de putere ne credem îndreptăţiţi să sperăm la un „mai bine” şi să dăm cu piciorul „binelui” pe care-l avem. Aşa cum facem şi acum. În ce mă priveşte, cel puţin un lucru am reţinut din trecerea mea prin această viaţă: că nu trebuie să alerg după un „mai bine”, ca să nu pierd şi „binele” pe care-l am. Cu alte cuvinte, să nu păţesc ca iepurele acela care, fugind de o haită de câini, a scăpat ascunzându-se în pădure. Stătea bine aici, câinii nu mai aveau nicio şansă să-l găsească. Numai că, în timpul fugii, se acumulase atâta teroare în inima bietului iepuraş, încât a crezut că trebuie să-şi caute o ascunzătoare care să-i ofere o protecţie şi mai sigură. Voia neapărat un „mai bine”, nemulţumit îndeajuns de „binele” pe care-l avea. Aşa că, afundându-se în desişul pădurii, a dat peste lupul care l-a şi înghiţit, aproape pe nemestecate.
Cum am putea să nu sfârşim şi noi precum iepuraşul din poveste? Există soluţie chiar şi în condiţiile în care am socoti firească şi legitimă dorinţa de „mai bine”? Desigur, şi mă întorc din nou cu faţa la artă şi vă reamintesc accepţiunea pe care i-a dat-o Nietzsche: „Avem arta pentru ca adevărul vieţii să nu ne ucidă”. În acelaşi timp, vă trimit la piesa „Cum vă place”, a lui Shakespeare şi vă invit să observaţi cât este de actuală. Ca şi cum am fi contemporanii marelui Will, trăim nişte vremuri în care vulgaritatea, ipocrizia şi incultura au fost ridicate la rang de virtuţi. Într-o astfel de societate violentă, cum a devenit societatea românească, în care adevăratele valori sunt sufocate de asaltul mediocrităţii, soluţia este cea pe care ne-o sugerează Shakespeare: să fugim şi să ne refugiem într-un loc în care să nu ne mai găsească niciodată câinii minciunii şi manipulării. Să ne întoarcem, adică, la adevăratele valori spirituale şi culturale şi, prin ele, să ne opunem alunecărilor de teren de pe versanţii prostiei sau nebuniei.
Constantin Smedescu
