În fond, care ne sunt amprentele? Care ne este genotipul? Care ne sunt peceţile? Cel mai uşor ne-ar fi să privim totul prin prisma uriaşelor presiuni externe la care am fost supuşi de-a lungul secolelor şi mileniilor. Un timp, ne-am consolat pentru retardurile noastre istorice cu gândul că am fost „în calea năvălitorilor”. Deşi am avut parte de multe năvăliri, realitatea este că nu pe la noi au trecut cei mai mulţi migratori, ci prin Poarta Moraviei. Şi nu pe pământul nostru s-au statornicit cei mai mulţi, ci la sud de Dunăre şi la vest de Tisa. Pământul Panoniei, de pildă, a fost mult mai atractiv pentru migratori. Oameni ai orizontalei, aceştia aveau oroare de înălţimi. De asemenea, obişnuiţi să vadă cerul deasupra capului, ocoleau cât puteau pădurile. Nici măcar turcii nu şi-au făcut pe la noi cale către centrul Europei. Drumul mare al turcilor a fost pe la Sofia, Belgrad şi Buda, până la Viena. Munţii au fost dintotdeauna ai românilor. Ca şi pădurile, de care grozav se mai temeau turcii. Într-un cadru teritorial marcat de munţi şi păduri ne-am format ca popor. Ne-am pus munţii în spate şi pădurile în faţă şi astfel, la adăpostul lor, am lăsat câteva secole să fermenteze bine mustul etnogenezei. Când hoardele maghiarului Arpad, sufocate de soarele arzător din pusta panonică, s-au gândit să-şi întindă corturile spre Transilvania, l-au găsit în Crişana pe voievodul Menumorut, cu reşedinţa în Biharea sau Byhor, stăpânind peste un teritoriu locuit de valahi, slavi, chazari, pecenegi, bulgari. În secolul al IX-lea, aşadar, vinul încă mai fermenta, deşi după spuma care se vedea clar deasupra, se putea deduce uşor că e de consistenţă valahă. Oricum, procesul era pe sfârşite, aşa că adaosul maghiar nu a făcut decât să-i modifice puţin proprietăţile organoleptice.
Deci, care ne sunt amprentele? O populaţie care de la bun început apare sub semnele cinstei şi vitejiei – vezi caracterizarea părintelui istoriei, Herodot, care, pe la 514 î.Hr. vorbea despre daci ca despre „cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci”. Un teritoriu conturat încă din vremea lui Burebista, o Romanie traiană mai clar daco-romană în Transilvani, Banat, Oltenia şi Dobrogea, dar cu raze ce luminau până la Nistru şi dincolo de izvoarele Prutului. O limbă latină care a rezistat miraculos sub asalturile Babelului migrator, cu o temporară preluare a limbii slavone în sistemul ecleziastic şi, mai puţin, la cancelaria domnească. O viaţă economică bazată pe cultivarea pământului şi creşterea animalelor, cu un intens comerţ între provinciile istorice conducând către o piaţă naţională. O interferenţă de Occident şi Orient care ne-a ţinut tot timpul în priză, n-am fost în niciun moment deconectaţi de la tabloul european, chiar dacă au fost şi multe scurt-circuite determinate de intervenţii amatoriste, care ne-au ridicat părul în cap şi ne-au adus uneori până pe marginea prăpastiei. Important este că ne-am ridicat ori de câte ori am căzut, fără să fi căzut de mai multe ori decât aproape toate popoarele. Aşa e istoria, are şi căderi, dar e istoria noastră de care nu trebuie să ne fie ruşine. Dimpotrivă, merită să ne-o punem la inimă, cu toate rătăcirile şi decepţiile din ea.
Suntem o ţară temeinică, făcută din sine, nu din împrumuturi. Nu am plecat din noi ca să cerem de la alţii pământ şi apă. Am rămas în noi şi am fost gazde primitoare pentru cei fără de pământ şi apă. Nu suntem de esenţă pură, după cum niciun popor nu poate fi, toate popoarele s-au format pe un fond de amestecuri de populaţii, unele venind peste altele. Peste tot a fost circulaţie, infiltrare, prelucrare, schimb sau deposedare, iar la noi parcă mai mult decât oriunde. Noroc că rădăcinile noastre au fost atât de adânci, că nu ne-a putut urni din loc nicio viitură. Am rămas acolo unde ne-a aşezat însuşi Dumnezeu şi nu ne-au astupat alunecările de teren ale istoriei. Pentru că în orice amestec, important este ce prevalează, ce anume dă nota dominantă, spre cine se îndreaptă referinţa esenţială. În ce ne priveşte, spre deosebire de mulţi, noi ne-am afirmat din prima zi ca popor, din prima zi a istoriei noastre ca popor noi am fost daco-romani. Ca daco-romani şi apoi vlahi, am fost referinţa esenţială în toată fermentaţia etnogenetică din acest spaţiu carpato-danubiano-pontic. Tocmai de aceea şi suntem atât de liniştiţi ca popor. Noi ştim mai bine decât oricine că apa trece, pietrele rămân. Nu ne isterizăm şi nu disperăm decât foarte rar, când cuţitul ne ajunge la os şi ne atinge nervul perenităţii milenare. Abia atunci parcă am vrea să răsturnăm toţi munţii, ca la Posada, peste cei care ne iau în copitele cailor şesurile sufletului. Dar şi atunci, ştiindu-ne de nedezrădăcinat, ne calmăm repede şi aşteptăm să treacă furtuna.
Desigur, multe ne sunt amprentele şi toate la un loc ne conferă un chip pe care nu trebuie să ne sfiim să ni-l arătăm în lume. Nu suntem nici mai frumoşi, nici mai urâţi decât alţii. Suntem, pur şi simplu. Suntem în rândul lumii, ca români. Ne-am numit aşa cu multe secole înainte ca ţara să se numească România. Chiar dacă şi astăzi unii ţin cu tot dinadinsul să ne numim altfel. În Republica Moldova, de pildă, românilor de acolo li se spune moldoveni. În Timocul sârbesc, celor 300.000 de români de acolo li se spune vlahi, autorităţile din ţara vecină impunându-le românilor să păstreze vechea denumire medievală, cu care străinii îi numeau pe români. De vreo 10 ani se tot încearcă acolo să se standardizeze o „Limbă vlahă”, aşa cum şi în Republica Moldova s-a încercat cu „Limba moldovenească”. Problema este că nu mai avem un proiect de ţară, aşa cum înaintaşii noştri l-au avut pe cel care s-a împlinit la 1 Decembrie 1918. Nu mai vedem în acţiunile politicienilor de azi nimic care să însemne propulsie istorică, însufleţire şi care să ne ducă cu gândul la un ideal. Dacă am supravieţuit, este pentru că am avut un ideal în faţă, după timpuri, în toate timpurile. Poate că acest Centenar este tocmai sursa de inspiraţie de care aveam nevoie, pentru a descoperi în istoria contemporană încă un traseu către stele, marcat de amprentele românismului.
