ROMANAŢI – O LACRIMĂ PE OBRAZUL ISTORIEI NOASTRE

Judeţ cu vechi şi adânci rădăcini în pământul nostru românesc, poate singurul care prin denumirea sa aminteşte de originea noastră, Romanaţiul a fost eliminat de pe harta ţării în februarie 1968, cu prilejul noii împărţiri administrativ-teritoriale care trebuia să corecteze erorile celei din 1950, când România fusese împărţită în regiuni şi raioane, situaţie ce nu corespundea cu specificul şi tradiţia noastră. Având o suprafaţă de 3500km2, era aşezat în colţul de sud-est al Olteniei, între Olt şi Dunăre, şi era unul din marile grânare ale ţării. Chiar stema lui avea în prim plan un snop de grâu ce simboliza bogăţia de grâne din Câmpia Romanaţiului şi a Olteţului, de mare fertilitate, propice culturii cerealelor. Incontestabil, desfiinţarea acestui judeţ a însemnat în primul rând scoaterea din limbajul administrativ-geografic, economic, dar mai ales din vorbirea curentă a unui toponim cu o valoare deosebită pentru istoria noastră prin semnificaţia lui semantică. Aşa cum spunea Nicolae Iorga, importanţa numelui Romanaţi constă în faptul că el a fost „un teritoriu locuit de români în mijlocul pădurii cumane şi în faţa pătrunderii slave a vechilor sârbi”, ceea ce constituie un autentic document de intensă şi permanentă locuire a românilor în stânga Dunării. După numele ţării, Romanaţi este una dintre puţinele denumiri geografice care include denumirea poporului nostru, toponim ce defineşte în acelaşi timp şi o unitate administrativ-teritorială de ordinul I – judeţul. Dar referitor la etimologia judeţulului Romanaţi, s-au emis mai multe ipoteze, unele fiind departe de adevăr, plasate poate cu intenţia de a scoate Romanaţiul din „matca” lui şi a-l aşeza acolo unde nu a fost şi nu va fi niciodată. Se ştie că acest judeţ a fost printre puţinele care a păstrat şi conservat urme şi vestigii romane şi, desigur nu întâmplător, Al. Odobescu, cunoscător al antichităţilor acestui judeţ, spunea că Romanaţiul „a fost însemnat pentru eternitate cu ştampila colonilor romani din Dacia”. Din acest punct de vedere, dar şi din altele pe care le vom semnala mai jos, credem că rădăcina „Roman” este cu siguranţă un nume etnic (etnonim) şi în nici un caz unul calendaristic (antroponim). În monumentala sa lucrare, „Istoria Românilor din Dacia Traiana” vol. I – 1914 pag. 300, istoricul A.D. Xenopol scrie: „Nu numai numele capitalei, dar şi cel al întregului judeţ este roman, anume Romanaţi, care nu vine de la Româ-naţi cum credea istoriografia noastră mai veche ci de la vechiul nume al satului numit astăzi Recica şi care se cheamă la Romani, Romula sau Romuna, de unde Romonaţi ca în vechile documente sau Romanaţi astăzi prin adăugirea sufixului „atis” alipit pe lângă nume”. Cu câteva rânduri mai jos, Xenopol face precizarea că acest judeţ este „cel mai bogat în păstrarea de vechi denumiri”. Răsfoind „Dicţionarul istoric, arheologic şi geografic al României” 1938, alcătuit de O.G. Lecca, găsim la pagina 445-446 următoarele: „Judeţul Romanaţi este unul din cele mai bogate în rămăşiţe romane, pe teritoriul lui trecând drumul cel mare de la Dunăre spre munte. Numele care apare în documente în sec. XV vine poate de la Romula-Romuna sau de la un nume personal, Roman-Romanaţi…”. Citind cu atenţie scrisoarea pe care revoluţionarii de la Islaz o adresează caracalenilor la 10 iunie 1848, găsim şi aici câteva precizări care trebuiesc reţinute: „Primii coloni care au venit din Roma spre a popula Dacia, fură stabiliţi în acest district, care conserva numele Romanaţi (născuţi la Roma)… Pământul acestui judeţ, închide în sânul său o mulţime de suveniri şi de monumente care atestă glorioasa origine a noastră. Mişcarea ce s-a pornit în judeţul nostru va regenera patria noastră şi istoria va ilustra paginile sale cu devotamentul acestor demni descendenţi ai Romanilor”. Deci într-un judeţ unde romanitatea a fost puternică, lăsând urme adânci, unde vestigiile romane au trezit interesul arheologilor de ieri şi de azi, este greu de crezut că numele de Romanaţi nu ar avea legătură cu originea noastră, iar rădăcina „Roman” nu ar fi un etnonim. Şi în situaţia că am admite ipoteza potrivit căreia a existat un conducător, un voevod, un cneaz cu numele de Roman, de la care judeţul şi-ar fi luat denumirea, cred că nu întâmplător şi-a luat acest nume „într-o zonă de puternică influenţă romană cu nume care nici astăzi nu s-au şters” (Romula-Malva şi Sucidava-Celei). De fapt, numele de Romanaţi îl găsim consemnat pentru prima dată într-un document din 1 august 1496 din timpul lui Radu cel Mare, dar acest judeţ este puternic legat de numele unificatorului de ţară Mihai Viteazul care avea la Caracal curte domnească. Pe multe din hrisoavele şi scrisorile emise de el se poate citi „Din curţile noastre de la Caracal”, iar în Romanaţi, unde în toamna lui 1598 îşi stabileşte tabăra (Caracal), avea 23 de sate, proprietatea sa, aşa cum reiese din hrisovul emis la Târgovişte la data de 6 septembrie 1598. Câţiva ani mai târziu, un alt domnitor, Grigore Ghica va folosi curtea domnească de la Caracal, unde va ierna în 1667 pentru că, cele din Bucureşti şi Târgovişte nu erau pregătite de iarnă. Romanaţenii au avut marea bucurie să-l primească în calitate de deputat în anul 1912 pe Nicolae Titulescu care debuta astfel în viaţa politică. Mişcat de onoarea ce i s-a făcut, el le spune romanaţenilor că va transforma această alegere „într-o adopţie politică pe viaţă”. Cu aceeaşi dragoste l-au ales romanaţenii deputat şi pe O. Goga în 1916, reprezentantul „Federaţiei Unioniste”, dar interese superioare au făcut să nu fie validat. Cu prilejul candidaturii sale a fost editat ziarul „Ardealul”, organ al „Federaţiei Unioniste” din Romanaţi, în care poetul pătimirii noastre scria că vede în alegerea sa „un certificat de logodnă cu Ardealul însângerat”. Tot din Romanaţi (Şopârliţa) a plecat un om deosebit, căruia România Mare îi datorează mult: Pavlică Brătăşanu, şeful conservatorilor democraţi din Romanaţi, omul care l-a lansat pe Nicolae Titulescu în viaţa politică, recomandându-l lui Take Ionescu, pe listele partidului căruia a fost ales deputat. Mai puţin se cunoaşte faptul că aflat la Paris, alături de alţi patrioţi care militau pentru cauza naţională, în calitate de director al ziarului „La Roumanie” (Memoria Oltului nr. 6/2012) care făcea cunoscută Franţei şi altor ţări justeţea cauzei româneşti, atunci când s-au terminat banii necesari tipăririi ziarului, broşurilor sau hărţilor, acest distins fiu al Romanaţiului a vândut blănurile şi bijuteriile soţiei, asigurând astfel continuitatea propagandei pentru unitatea naţională. Un gest la fel de tulburător îl făcuse mai înainte preotul Radu Şapcă din Celei. Când era administrator al mânăstirii Cozia şi avea un salariu de 1000 lei, el adresa la 1 august 1864 un raport Ministerului Cultelor în care spunea că-i sunt de ajuns 500 lei, pe restul „îi ofer scumpei şi iubitei mele patrii române”. Să nu uităm că tot din Romanaţi a plecat poetul şi dramaturgul H.G. Lecca, ale cărui poezii erau reproduse şi în manualele şcolare, dintre care o strofă merită consemnată: „Scumpă Ţară Românească/ Cuib în care m-am născut/ Câmp pe care ţi-am văzut/ Vitejia strămoşească/ Scumpă Ţară Românească Te salut.” Pământul Romanaţilor peste care a străfulgerat sabia popii Stoica din Fărcaş, strigătul de dreptate al Jianului, spiritul răscolitor al lui Radu Şapcă din Celei, paşii dorobanţilor de la 1877 şi glasurile de tunet ale bravilor roşiori de la Robăneşti, trăieşte, vibrează şi renaşte odată cu ţara la sânul căreia vrea să se reîntoarcă. Ne este dor de Romanaţi şi trebuie să ne aducem judeţul acasă, pentru că graniţele sufleteşti nu pot fi distruse, iar o cenzură a sentimentelor nu poate fi impusă.

Dumitru Botar ”Memoria Oltului și Romanaților”, Anul V, nr. 7 (53), Iulie 2016.