Când teatrul devine circ

5
115

De acord cu Schiller, care considera corul ca „un zid viu pe care tragedia îl ridică în jurul ei pentru a se izola de lumea reală”, ajungem la Schlegel, pentru care spectatorul ideal este acela care intervine pe scenă şi modifică desfăşurarea acţiunii. Descoperim aici o clară anticipare a tragediei contemporane, cea care se desfăşoară sub ochii noştri, pe marile scene politice ale lumii. Căci de la Pericle încoace, jocul democratic a devenit, astăzi mai mult decât oricând, ca un spectacol tragic. De la corul Oceanidelor din Prometeul lui Eschil, care credeau că se află aievea în faţa titanului Prometeu, ajungem la corul din spectacolul democratic contemporan. Nu mai există „zidul viu” în jurul actorilor, nu mai există un „cor” în sensul clasic al cuvântului. S-a mutat în culise.

Iar spectatorul contemporan s-a obişnuit să participe efectiv la desfăşurarea spectacolului. Urcă pe scenă şi modifică acţiunea ori de câte ori actorii interpretează alt rol decât cel pe care l-au „recitat” în timpul campaniei electorale. Astfel că, de la publicul „numai estet” la care făcea apel Nietzsche, s-a ajuns în prezent la un public care nu mai gustă opera de artă numai ca artă, numai estetic adică. În ţările cu democraţie consolidată s-a înţeles demult acest adevăr simplu şi s-au creat instrumente democratice reglatoare. Interpelarea, moţiunea simplă sau de cenzură, demisia, alegerile anticipate etc. sunt astfel de instrumente menite să regleze sistemul la primele semne de răguşeală. Uneori însă, piesa care se joacă pe scenă este atât de bine „regizată”, încât spectatorii din sală nu mai pot face nimic. Singura soluţie care le mai rămâne, în astfel de situaţii, este să iasă în stradă.

I-am văzut recent, în stradă, pe actorii de la Teatrul Naţional din Bucureşti, alături de cei care protestau în apărarea procurorilor şi judecătorilor nemulţumiţi de Ordonanţa 7. I-am văzut, de fapt, pe Romeo şi Julieta, pe Antonio şi Cleopatra, pe Hamlet, pe Richard al III-lea, pe Ştefan cel Mare, pe coana Chiriţa, pe Caţavencu, Moromete etc. etc., purtând la gât pancarte cu lozinci împotriva guvernanţilor. Aceiaşi guvernanţi care aproape că le-au dublat salariile. Oare ce-i mâna pe ei în luptă? Să aibă vreo legătură, după o ipoteză avansată de George Smeoreanu, pe site-ul Criterii.ro, cu „o mai veche dispută cu un fost ministru PSD al Culturii care propunea o serie de concursuri pe post  la Teatrul Naţional”? Sau, pur şi simplu, în spiritul altei ipoteze aparţinând aceluiaşi ziarist citat mai sus, e vorba de orgoliul specific al artiştilor, al intelectualilor în genere? Concret: „Actorii care au ieşit să protesteze vor să fie clar departajaţi de ceea ce ei spun că ar fi susţinătorii PSD, adică oamenii aceia fără dinţi, fără şcoală, oameni de la ţară, pensionari, amărâţii României cu care ei nu vor să semene şi nici să aibă de-a face”.

Asistăm, de fapt, la o luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte, între două tabere: una care vrea instaurarea, în sfârşit, după aproape trei decenii de democraţie originală, a normalităţii şi legalităţii în toate domeniile vieţii sociale şi alta care vrea menţinerea statu-quo-ului. Aceasta din urmă şi-a creat un „stat paralel” pe care-l foloseşte împotriva statului de drept, condus de un guvern rezultat din alegeri libere, democratice. Dar ce mai contează democraţia când în pericol sunt privilegiile? De aici întreaga această bulversare a societăţii româneşti pe care nişte maeştri ai manipulării au generat-o şi o întreţin, pentru că, se ştie, din haos nu apare nimic.

Corul, adică „zidul viu” din jurul actorilor nu mai este pe scenă, în faţa spectatorilor, în văzul şi auzul acestora. În lumea tragediei politice contemporane, corul se manifestă în afara scenei, ascuns de cortina unor interese oculte, în funcţie de care actorii devin ca nişte marionete. Iar spectatorii aplaudă, fără să-şi dea seama că ei joacă după cum le cântă corul. Dar nici spectatorul de care vorbea Schlegel nu mai este atât de „ideal”! Deseori, el nu mai intervine din sală, de pe scaunul pe care stătea liniştit, adică din interiorul democraţiei, ci din afară, din stradă. Aşa se face că mase tot mai mari de oameni umplu străzile oraşelor din toată lumea şi încearcă să impună presiunea străzii în luarea deciziilor politice.

Ceea ce se întâmplă şi la noi, în fragila noastră democraţie, în care se joacă piesa numită „Guvernarea PSD-ALDE”. O piesă foarte bine scrisă – vezi programul de guvernare al PSD – dar foarte prost pusă în scenă şi, mai ales, foarte prost interpretată de nişte actori mai degrabă amatori decât profesionişti. Lucru care i-a revoltat şi pe actorii adevăraţi de la Teatrul Naţional Bucureşti… Numai că, atunci când actorii înşişi ies în stradă şi încearcă să modifice desfăşurarea piesei (vezi şi Iohannis în geacă roşie printre protestatari), spectacolul degenerează în circ, iar actorii devin clovni.

5 COMENTARII

  1. „…iar spectatorii sunt niste marote”.Asta e continuarea articolului dvs.Pentru ca dvs.si spectatorii sunteti obsedati de faptul ca daca ni s-a marit salariul si pensia trebuie sa le pup mana guvernantilor de frica,pentru ca s-ar putea ca cei care vin s-ar putea sa le taie privilegiile.Aceasta este gandirea ingusta a romanului mituit,intrigant,puturos, invidios si smecher care asa cum spuneti vrea democratie originala.Nu vrea valori democratice,nu vrea libertate,doreste ca cel care fura sa-i dea si lui sa roada.Pacat dl Smedescu.Chiar nu intelegeti valorile democratice spre care trebuie sa mergem?Sunteti un om deosebit,dar nu va inteleg.Sa fie vorba de comunism?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here