Slatina, totdeauna!

2
316

Municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt, este aşezat în chiar centrul judeţului, pe malul stâng al râului Olt, la 50 de km faţă de Craiova şi la 70 de km faţă de Piteşti. Este traversat de drumul european E 474, fără centură ocolitoare, deocamdată. Este atestat istoric prin documentul din 20 ianuarie 1368, un privilegiu comercial pe care Vladislav I Vlaicu îl acordă negustorilor braşoveni, pe care-i „scuteşte de toată vama de la Slatina”. Descoperirile arheologice însă au descoperit urme ale prezenţei omului încă din paleolitic, pe o zonă mai largă, delimitată de valea Oltului, valea Dârjovului, cartierul Clocociov şi comuna Curtişoara. Urme de vieţuire umană au fost descoperite şi în epocile următoare, putându-se spune că teritoriul de azi al Slatinei nu a fost niciodată absolut pustiu. Atestarea pe acest teritoriu a unei populaţii romanice de tip Ipoteşti-Cândeşti, în secolele VI-VII, şi apoi, în continuarea acesteia, a populaţiei din secolele IX-X, exponentă a unei culturi de tip Dridu, conduce la ipoteza destul de întemeiată că Slatina, ca aşezare rurală statornică, s-a constituit înainte de secolul X. Însăşi denumirea de origine slavă a oraşului (slam tina = pământ sărat) reprezintă o probă în acest sens, ca să nu mai vorbim de aşezările umane descoperite în cartierul Crişan II, toate datând dintr-o epocă anterioară secolului X.

Aşezarea lângă un important vad al Oltului a făcut să apară aici, destul de timpuriu, un târg unde se schimbau mărfuri ce circulau pe trei însemnate căi comerciale: drumul sării, drumul oii, drumul butiei. De asemenea, aici se întâlneau cele două căi comerciale prin care negustorii din două mari oraşe transilvănene, Sibiu şi Braşov, coborau cu mărfurile lor spre Dunăre. Întâlnindu-se aici şi negustori care circulau pe marile rute comerciale ale Europei, a trebuit să fie înfiinţată vama de la Slatina, care a funcţionat până la Regulamentul Organic din 1831. Devenind cea mai importantă aşezare de pe un teritoriu larg, în jurul Slatinei s-a constituit forma de organizare administrativă numită „judeţul Olt”, despre care pomeneşte prima dată Radu cel Mare în hrisovul din 20 aprilie 1500. În câteva rânduri, oraşul a servit şi ca reşedinţă domnească. De pildă, pe vremea lui Vlad Vintilă (1532-1535), un domnitor ridicat în scaun cu ajutor din judeţul Olt, într-un document Slatina este menţionată ca „cetate de scaun”.

                                                                      ***

Nu m-am născut la Slatina. Fac parte dintre miile de fii de ţărani de pe cuprinsul judeţului care au devenit slătineni. Şi pentru care, în copilărie, oraşul era un fel de terra incognita despre care auzeam vorbindu-se, dar pe care l-am călcat prima dată pe la vreo 7 ani. Am venit pe jos, cale de vreo 21 de km, însoţindu-l pe tata care ducea nişte junci la Oraca. Atunci, cam prin 1960, am trecut prima dată podul Slatinei şi parcă am simţit sub picioarele mele apele sticloase ale Oltului. Ţin minte că mă ţineam de parapeţii podului şi nu mă mai săturam privind în jos, la jocul undelor. A doua oară, cam pe la vreo 10 ani. Căzusem cu sania, îmi rupsesem piciorul şi a trebuit să fiu dus la spital. Au fost singurele mele contacte cu oraşul până în anii liceului. Am revenit în Slatina după mulţi ani şi, cu toate că, repet, nu mă născusem în Slatina, am simţit că am revenit acasă. Mă contaminasem de ceva incurabil! Peste tot pe unde m-a purtat viaţa după anii liceului, Slatina a rămas în inima mea, o purtam cu mine în suflet şi tânjeam după parfumul ei aparte. Slatina şi satul natal au fost pentru mine ca două puncte cardinale în funcţie de care mi-am calculat traiectoria vieţii. Şi de la care am avut tot timpul grijă să nu mă depărtez prea mult. Şi acum când Slatina mea sărbătoreşte 650 de ani de la prima atestare documentară, am grijă să mă asigur în sinea mea că 20 ianuarie 1368 este numai o dată convenţională, în realitate, Slatina mea existând dintotdeauna. Nu are vârstă. Vine de dincolo de timp.

                                                             ***

20 ianuarie 1368 – 20 ianuarie 2018, un arc peste timp, cu o lungime a corzii de 650 de ani. Suficient de lungă încât, întinsă la maximum, să permită săgeţii timpului nostru străpungerea zidului atracţiei gravitaţionale, spre infinit şi eternitate. Azi este ziua în care, peste plumburiul cerului de iarnă, întindem curcubeul recunoştinţei faţă de înaintaşi şi ne promitem să fim la înălţimea lor; să facem ca, peste alţi 650 de ani, oamenii de atunci să vorbească despre noi ca despre alţi ctitori de aşezare durabilă; una faţă de care prezentul lor să fie ca o mansardă la zgârâie-norul pe care-l înălţăm noi acum; din ferestrele căreia ei să privească în jos şi să ne perceapă ca pe nişte furnici care au populat cândva un muşuroi de speranţe; şi care au putut să descopere, sub zăpada greutăţilor cotidiene, verdele crud al împlinirilor, cu care au descuiat lacătul supravieţuirii. Ca nişte acrobaţi de performanţă am învăţat să jucăm pe sârma prezentului, deasupra unei realităţi mereu ostile, ameninţând tot timpul să ne înghită în hăul ei fără fund. De la o guvernare la alta, am fost nişte eroi ai speranţelor mereu înşelate. Cu toate că pământul făgăduinţei îşi muta mereu hotarul, tot mai departe, de fiecare dată când ni se părea că suntem la un pas să-l atingem. Ca şi acum. După un an de la ultimele alegeri generale şi după două guverne eşuate, noi tot mai sperăm să inspirăm aer de normalitate în ţara aceasta.

                                                      ***

PSD a câştigat alegerile din 2016 pentru că a promis să ucidă minotaurul sărăciei. Dar habar n-a avut cât de puternic este. Împotriva acestui minotaur, PSD a sacrificat deja două guverne. Acum este la al treilea, guvernul ultimei şanse, aşa cum l-a caracterizat preşedintele Iohannis căruia, se pare, i-a venit, în sfârşit, mintea cea de pe urmă a… neamţului. Dacă nici de data aceasta minotaurul nu va fi luat de coarne şi izbit de granitul legii, al normalităţii, atunci nu ne rămâne decât să dispărem cu toţii într-un neant al neputinţei asumate şi să lăsăm totul pe seama urmaşilor noştri. Să ne declarăm „învinşi de structuri” şi să ne retragem în cele mai adânci peşteri ale anonimatului. Căci încă o asasinare a speranţei ne-ar smulge, cu rădăcini cu tot, din carnea tuturor alcătuirilor noastre individuale. Oricât de puternic, minotaurul sărăciei care, de atâta vreme, bântuie prin labirintul fiinţei naţionale, trebuie ucis de îndată. Nu ne mai permitem nicio clipă de întârziere.

                                       ***

 Acum, când vântul nebun al acestei guvernări ne înşiră pe toţi ca pe nişte mărgele de sticlă pe firul supraîntins al iluziilor, când, din pământul întunecat al unei realităţi politice extrem de complicate, ghioceii unor rezultate concrete întârzie să răsară, ne străduim să rezistăm şi ne încăpăţânăm să credem că răul din societatea românească nu este, totuşi, absolut şi insurmontabil. Mai mult, că poporul acesta şi, împreună cu el, oraşul acesta, Slatina cea de 650 de ani, are viitor. Privind la Slatina de astăzi, la oamenii care o locuiesc, la realizările lor mici sau mari, dintr-un domeniu sau altul, nu mai e loc de îndoială că Slatina, acest oraş pe umerii căruia a strălucit hlamida voievodală, are viitor. La trecutu-ţi mare, mare viitor, Slatina!

2 COMENTARII

  1. Ce paradox!!! Dl. Smedescu vorbeste intr-un mod ata de elogios despre Slatina, iar fotografia care insoteste articolul ne arata „centrul vechi”, o strada plina de cladiri de epoca aflate in ruina, o advarata rusine pt. slatineni si edilii lor. Cam in felul asta este cinstita istoria orasului de care se face vorbire in articol. Pe undeva „se rupe filmul”, pe undeva este o fractura evidenta intre ceea ce suntem cu adevarat si ceea ce vrem sa parem…nu credeti?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here