“Am tot ce-mi trebuie, deocamdată, mai puţin un teren cu suprafaţă hard, pe care să mă antrenez” – interviu cu un viitor mare campion, Andrei Firaru

0
370

Poate că dintre toate sporturile, tenisul de câmp este cel mai scump. Un jucător de performanţă se pregăteşte în cel puţin 10 ani, timp în care părinţii lui trebuie să suporte toate cheltuielile, care nu sunt la îndemâna oricui. Un copil care nu are părinţi cu venituri consistente nici nu trebuie să viseze să ajungă cândva un jucător de performanţă. Aşa, ca să-l practice de plăcere, da, dar nu ca să devină performer. C-aşa-i în tenis, vorba maestrului Caragiu. În toţi anii de pregătire a viitorului campion, totul trebuie să vină de la părinţi: rachete, racordaje, mingi, teren, deplasări, antrenor, toate acestea se plătesc în tenis. Nimic nu e gratis aici. Desigur, mirajul succesului îi determină pe mulţi părinţi să-şi împingă copiii spre acest sport, dar tot atât de mulţi renunţă, neputincioşi sub asaltul cheltuielilor pe care nu le prevăzuseră. Cu atât mai mult, prin urmare, se cuvine să ne bucurăm că există şi părinţi care nu dau înapoi şi sunt dispuşi la orice sacrificiu. Nu se mai pun pe ei în prim plan, reuşita copilului este tot ce contează. Aşa sunt soţii Firaru, din Slatina, părinţii lui Andrei Firaru – un copil de 12 ani şi jumătate care se pregăteşte să devină un mare campion. Circa 3.000 – 4.000 lei, în medie, cheltuie soţii Firaru, în fiecare lună, cu pregătirea fiului lor. Care încă nici n-a ajuns să joace în turnee internaţionale, în mod frecvent. Iar când se va întâmpla aceasta, de anul viitor adică, şi cheltuielile vor creşte exponenţial. De fapt, marile greutăţi de acum încolo încep. Căci de pe la vârsta de 13-14 ani, un jucător de tenis care vrea să performeze are nevoie, pe lângă antrenorul principal, de maseur, de şedinţe de recuperare fizică, mental coach, sparring-partner şi încă de multe altele. Este vârsta la care, în lipsa unui sponsor, tineri talentaţi şi cu viitor în tenis sunt nevoiţi să renunţe la visurile de mari campioni. Din păcate, Federaţia Română de Tenis nu ajută cu nimic generaţia care merge pe urmele lui Pavel, Hănescu, Tecău, Mergea, Copil etc. Sunt federaţii, engleză sau franceză, de exemplu, care investesc câte 70.000 – 80.000 de euro pe an, pe fiecare junior, timp de 3-4 ani, cât este nevoie ca acesta să acumuleze suficientă experienţă şi să înceapă să se autosusţină. Dinspre federaţia română însă… nimic. Ea nu are niciun merit că pe firmamentul tenisului mondial strălucesc atâtea nume româneşti, mai ales la feminin, în frunte cu Simona Halep, alături de care o regăsim şi pe slătineanca noastră, Monica Niculescu. În toate cazurile, până când puii de vultur să-şi deschidă aripile şi să înveţe să zboare peste piscurile ascuţite ale performanţei, de susţinerea lor financiară s-au ocupat părinţii. Aşa cum este şi cazul soţilor Firaru. Impresionaţi de spiritul lor de sacrificiu, l-am căutat pe fiul lor, pe Andrei, şi am stat puţin de vorbă cu el.

  • Andrei, când şi cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru tenis?
  • Am început să joc tenis de pe la vârsta de 6 ani şi jumătate, mai mult din curiozitate şi din plăcere. Din primii ani de viaţă mi-a plăcut mişcarea, iar în familia mea vorbindu-se foarte mult de sport, mi-a trecut prin cap să mă apuc şi eu de unul. Nu m-a atras fotbalul, ca pe cei mai mulţi dintre prietenii mei, nici handbalul, deşi mama mea a fost jucătoare profesionistă de handbal, a jucat şi în echipa de junioare a multicampioanei Chimistul Râmnicu Vâlcea. Nu ştiu de ce m-a atras racheta, deşi abia o ţineam în mână la început, dar pot să vă spun că, după ce m-am obişnuit cu ea, a devenit parte din mine şi acum îmi apare ca o simplă prelungire organică a mâinii. Nu mai fac diferenţă între mâna mea şi rachetă, parcă sunt o unitate. În primii 2 ani, antrenoare mi-a fost d-na profesoară Angelica Toma, o mare pasionată de munca pe care o face, pasiunea dumneaei transmiţându-se şi celor pe care-i iniţiază în primele taine ale acestui sport. Sub îndrumarea dumneaei, curiozitatea şi plăcerea de la început s-au transformat în dorinţa de a face performanţă. În acest scop, m-am înscris la clubul ACS PRO SPORT 2009 Slatina, de patru ani sunt aici, antrenat de d-l profesor Mihnea Maican. Sub îndrumarea dumnealui, am deprins cele mai multe dintre loviturile specifice sportului alb şi le exersez în continuare, scopul fiind să le stăpânesc la perfecţie.
  • Nu ţi se pare obositor? La urma urmei, eşti încă un copil. În timp ce alţii de vârsta ta se interesează mai mult de jocuri şi de distracţie, tu trebuie să transpiri din greu pe terenul de tenis. Şi mai trebuie să mergi şi la şcoală…
  • Să ştiţi că le îmbin destul de bine. Nu fac tenis în detrimentul şcolii. Am grijă să merg bine cu şcoala, chiar dacă nu la superlativ, trebuie să mărturisesc. Sunt elev în clasa a VII-a la Colegiul Naţional „Ion Minulescu” şi dacă nu sunt printre primii, măcar sunt pe aproape. E adevărat, tenisul îmi ia mult timp, mă antrenez zilnic timp de 3 ore, poate să fie obositor uneori, dar mă susţine dorinţa de a face performanţă şi de a-i răsplăti în felul acesta pe părinţii mei, care ştiu că fac destule sacrificii pentru mine.
  • Ai idee de ce înseamnă performanţa în tenisul de câmp?
  • Ştiu că trebuie să ajung între primii 100 de jucători din lume, ca să mă numesc cu adevărat un jucător de tenis profesionist, care se autosusţine financiar şi mai câştigă şi ceva pe deasupra. După părerea celor mai mulţi, marea performanţă în tenisul de câmp înseamnă să ajungi să te numeri printre primii 100 din lume. Dar ştiţi cât de lung este acest drum? Să vă spun eu. În prezent, clasamentele internaţionale WTA feminin şi ATP masculin cuprind ceva peste 1.000 de jucătoare şi peste 2.000 de jucători. Primul pas pentru un aspirant la gloria sportivă este să figureze în aceste clasamente. Pentru aceasta, el trebuie să ajungă de trei ori în turul secund de pe tabloul principal al turneelor de seniori organizate sub egida ITF (Internaţional Tenis Federation, n.n.). Dar ca să ajungă să treacă de primul tur, el trebuie să treacă de cel puţin 2 sau 3 adversari în calificări. Şi asta trebuie să se repete de trei ori. Apoi, de la locul 2.000 şi până la locul 100, distanţa este aproape astronomică, parcurgerea ei presupunând ani de muncă neîntreruptă.
  • Nu te sperie?
  • Dacă aş simţi un pic de teamă, m-aş lăsa de pe acum de tenis. În fond, teamă de ce? Poate de mine însumi, căci de efort sau de adversari nu mă tem câtuşi de puţin. Dar nici de mine nu mă mai tem. Am ajuns să mă cunosc destul de bine, ştiu ce vreau şi ştiu că pot progresa până la limitele perfecţiunii. Nu mai e cale de întoarcere. Mi-am ales acest drum în viaţă şi ţin să-l parcurg până la capăt, adică până la stadiul de mare campion. Destul de mult voi depinde însă şi de ce susţinere financiară voi avea parte în continuare. Căci de la anul viitor voi participa mai ales la turnee internaţionale. Am 12 ani şi jumătate şi e timpul să joc în asemenea turnee, dacă vreau să ating marea performanţă. Sigur, cheltuielile vor fi cu mult mai mari şi nu cred că părinţii mei le vor mai putea suporta, ceea ce înseamnă că voi avea nevoie de un sponsor. Ştiu că mi-am ales un sport foarte scump. Abia când voi ajunge între primii 200 de jucători din lume câştigurile mele din tenis vor acoperi toate cheltuielile, fără să fiu încă pe plus. Căci totul se plăteşte în tenis, inclusiv salariul antrenorului, care trebuie să te însoţească la fiecare turneu. Este un drum lung şi greu, pe care eu sunt hotărât să-l parcurg.
  • Nu te împinge nimeni de la spate? Părinţii tăi, de pildă?
  • Părinţii mei doar mă susţin, atât. Nu m-au îndemnat în niciun fel, eu singur m-am îndreptat spre acest sport. M-am contaminat repede cu virusul „tenis” şi se pare că am contactat o boală incurabilă. De fapt, nici nu voi încerca să mă vindec vreodată. Voi creşte în mine acest „virus” şi voi căuta să devin totuna cu el.
  • Vorbeai mai adineauri că ai nevoie de un sponsor. Speri să-l găseşti?
  • Atunci când e vorba de performanţă, posibilităţile părinţilor, dacă nu sunt prea bogaţi, sunt considerabil depăşite şi este nevoie de sponsori. Aceştia însă, ca să se apropie de tine, trebuie să vadă în tine o confirmare. Din păcate, o confirmare a unui viitor campion, o spun specialiştii, apare pe la 17 ani. Pe la această vârstă, orice junior ar trebui să ştie dacă va ajunge sau nu un mare campion. Am citit undeva această remarcă a lui Ion Ţiriac: „Loviturile şi mişcarea în teren se învaţă cam într-un an; în următorii 10 ani trebuie să fii un mare campion”. Eu, dacă am început să joc tenis pe la 6 ani, faceţi o socoteală: 6 + 1 + 10, cât fac? Exact 17, vârsta la care mi-am propus să confirm toate aşteptările.
  • Te-am văzut în clasamentele Federaţiei Române de Tenis, pe anul acesta. La categoria 12 ani, eşti clasat pe locul 14. Eşti mulţumit de locul acesta?
  • Nu este edificator, pentru că eu de câteva luni bune nu am mai jucat la categoria mea de vârstă. Cea mai bună clasare a mea la 12 ani a fost locul 4 la Selecţiile Naţionale de Primăvară şi tot locul 4 la Campionatele Naţionale de Vară. Am trecut la turnee de categoria 14 ani, unde am deja clasament (locul 25), şi chiar 16. Ultimul meu turneu naţional câştigat a fost la categoria 14 ani, atât la simplu, cât şi la dublu, în noiembrie 2017, la Bucureşti. În anul viitor voi juca numai în turnee de această categorie. Şi în timp ce noi stăm de vorbă, părinţii mei îmi fac bagajele, căci trebuie să plec la Constanţa, unde voi juca într-un nou Circuit Naţional, ultimul pe acest an.
  • Care sunt modelele tale în tenis şi ce ai vrea să împrumuţi de la marii jucători pe care îi admiri?
  • Cel mai mult îl admir pe Roger Federer. Mi se pare cel mai complet. Mă impresionează la el serviciul, deplasarea în teren, voleul şi creativitatea. Un alt model al meu este bulgarul Grigor Dimitrov, de la care aş vrea să împrumut lovitura de forehand şi slice, stăpânirea de sine, pregătirea fizică excepţională. De asemenea, mă încântă jocul lui Alexander Zverev, mai ales serviciul lui şi lovitura de backhand.
  • Care sunt loviturile pe care tu, până acum, le execuţi cel mai bine? Ţi-ai conturat un stil propriu?
  • Forehand-ul este lovitura mea preferată, am predilecţie pentru jocul în forţă alternat cu top spin, serviciul agresiv, jocul la fileu combinat cu voleu şi smash, slice-ul de rever şi altele. În general, consider că stau binişor cu partea tehnică, dar mai am mult de lucru, infinit de mult, aş zice, până să fiu un jucător complet. Mai puţin bine stau cu pregătirea fizică. În acest an am mai crescut cu 7 centimetri, am ajuns la 1,64 m şi sper să ating o înălţime care să mă avantajeze. Pentru a progresa şi pe această linie, a pregătirii fizice, urmez un program strict, sub supravegherea d-lui Ion Maican, tatăl antrenorului meu. Ca stil de joc, îmi place să joc agresiv, vin des la fileu, dar mă descurc şi de pe linia de fund a terenului, având capacitatea de a-mi coordona loviturile. Am o lovitură de dreapta foarte puternică. Am progresat mult şi pe partea mentală, care este foarte importantă în tenis. Am învăţat să mă concentrez numai pe joc, punct cu punct, fără să mă gândesc la rezultat sau la adversar. Acum nu mai intru în teren timorat, indiferent de faima adversarului. Important este să fiu eu însumi acolo, că dacă sunt acolo, lucrurile vin de la sine. Nu mă mai grăbesc să închei punctul. Am învăţat să construiesc tactici de joc, să descopăr la timp şi să aduc în avantajul meu slăbiciunile adversarului.
  • Consideri că ai asigurate toate condiţiile de pregătire? Nu-ţi lipseşte nimic?
  • Am tot ce-mi trebuie, deocamdată, mai puţin un teren cu suprafaţă hard, pe care să mă antrenez. Ca să mă pregătesc pentru turneele organizate pe acest gen de suprafaţă, trebuie să mă deplasez zilnic în oraşe învecinate. De pildă, în 8 ianuarie 2018 încep Campionatele Naţionale de iarnă, pe hard. Deoarece în Slatina nu sunt decât terenuri cu zgură, trebuie să merg zilnic la Craiova, însoţit de antrenorul meu. timp de cel puţin două săptămâni şi să mă antrenez acolo. Nu înţeleg de ce autorităţile slătinene nu se gândesc să construiască şi un teren cu această suprafaţă, pe care să-l pună la dispoziţia copiilor care vor să joace tenis. Jucând numai pe zgură, n-ai cum să devii un jucător complet, căci diferenţa este foarte mare. Mingea sare cu o viteză mult mai mare de pe hard, jucătorul fiind obligat să se deplaseze rapid pe tot terenul. Există oraşe mai mici care au terenuri pe hard, de ce nu s-ar putea şi în Slatina?
  • Să sperăm că întrebarea ta va fi auzită şi de d-l primar Emil Moţ, de altfel un prieten recunoscut al copiilor şi al sportului, şi că răspunsul dumnealui se va concretiza în ceea ce îţi doreşti tu. Dar ce îţi mai doreşti pentru 2018?
  • Să fiu sănătos, să progresez şi să câştig primele turnee internaţionale. Şi dacă tot m-aţi întrebat, aceleaşi urări de sănătate şi de progres pe toate planurile le transmit şi părinţilor mei, antrenorilor, profesorilor şi prietenilor mei.
  • Adversarilor, nu?
  • Ba da, şi adversarilor, căci orice adversar puternic este o provocare pentru cine-şi doreşte să se autodepăşească.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here