1 decembrie 1918 – o piatră de hotar a destinului românesc

0
79

Când SUA a intrat în război alături de Antanta, aproape toată lumea se gândea la un sfârşit apropiat al războiului şi la înfrângerea Puterilor Centrale. De asemenea, dreptul la autodeterminare al naţiunilor, proclamat de preşedintele SUA, Woodrow Wilson şi concretizat în Cele 14 puncte, prezentate Congresului în sesiunea din 8 ianuarie 1918, prevestea sfârşitul marilor imperii şi oferea cadrul general pentru încheierea păcii. În aceste condiţii şi pe fondul evenimentelor revoluţionare din Rusia, mişcarea de veacuri a românilor pentru unitate a găsit noi condiţii, mult mai propice, de manifestare, principalii ei militanţi, şi nu numai, sesizând că este momentul ca această mişcare să-şi atingă scopul.

Beneficiind de condiţiile favorabile date de prăbuşirea imperiului ţarist, Basarabia a putut să se unească mai devreme cu Ţara. La 6 februarie 1918, Basarabia şi-a proclamat independenţa, iar la 9 aprilie, Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău, a proclamat unirea Basarabiei cu Regatul României.

         În toamna anului 1918, asistăm la o intensificare fără precedent a acţiunilor îndreptate spre împlinirea idealului naţional. Astfel, la 12 octombrie 1918 (toate datele sunt pe stil nou), Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, a adoptat în unanimitate “Declaraţia de autodeterminare naţională” care, făcându-se ecoul celor 3,5 milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, proclama hotărârea naţiunii române de a se poziţiona „printre naţiunile libere”. Se cerea „afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”. Documentul, în care se vorbea şi despre necesitatea convocării unei adunări naţionale, a fost prezentat de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 18 octombrie 1918. În aceeaşi zi de 18 octombrie, la Budapesta, s-a constituit Consiliul Naţional Român Central, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat Român. La începutul lunii noiembrie, CNRC şi-a mutat sediul la Arad, preşedinte fiind desemnat Ştefan Cicio-Pop. Pe fondul situaţiei complexe care s-a creat prin alungarea pretorilor, primarilor, notarilor şi jandarmilor maghiari, CNRC şi-a înfiinţat un Consiliu Militar şi a emis, la 20 noiembrie, un Manifest prin care românii erau chemaţi să fie „mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei”.

         La 22 noiembrie 1918, CNRC a înaintat Consiliului Naţional Maghiar o Notă Ultimativă prin care cerea „puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”. Răspunsul era aşteptat în 3 zile. Tratativelor care au urmat între CNRC şi Consiliul Naţional Maghiar au eşuat datorită părţii maghiare care voia ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Partea română, prin Vasile Goldiş, a subliniat că „naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”. În zilele următoare, CNRC a stabilit legături cu guvernul roman şi familia regală, care încă se aflau la Iaşi, unde se refugiaseră, şi a trecut la organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. În manifestul de convocare a Marii Adunări Naţionale se invoca dreptul popoarelor la autodeterminare: „În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (…) naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.

         În paralel cu aceste acţiuni din Transilvania, lupta naţională a românilor din Bucovina se apropia de momentul ei culminant. De când fusese ruptă din trupul Moldovei şi alipită Austriei, la 1775, Bucovina nu a încetat să se considere provincie românească. Vitregiile istorice au făcut însă ca tocmai la 28 noiembrie 1918 să se poată împlini dorinţa bucovinenilor de a reveni la patria-mumă. În acea zi, Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor, a hotărât, în unanimitate, „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.

         Marea Adunare Naţională, care a consfiinţit triumful idealului românesc de unitate, a fost convocată pentru data de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. „Veniţi cu miile, cu zecile de mii, se scria în apelul către români. E ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru o veşnicie. Veniţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”. Pe câmpul lui Horea s-au adunat, după cum menţionează contemporanii, peste 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei: „cât cuprindea ochiul numai om şi om în continuă mişcare, producând un vuiet de parc-ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună”.

        Lucrările şedinţei au început la ora 10.30. În sală se aflau 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti. În total, 1.228 de delegaţi. După intonarea vechiului cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire”, preşedintele în funcţie al CNCR, George Pop de Băseşti, ultimul reprezentant în viaţă al mişcării memorandiste de la 1892, a rostit un discurs înflăcărat, în care a evocat marile momente ale luptei pentru unitatea naţională şi a subliniat, în încheiere: „Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc”.

 Următorul înscris la cuvânt, Vasile Goldiş, după un discurs, de asemenea, emoţionant, a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale:

„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din stat.

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambe sexe, în vârstă de 21 ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă România.

VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acestor naţiuni.

VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii”.

Apoi, într-un entuziasm de nedescris, participanţii la adunare au votat Rezoluţia – aceasta devenind documentul istoric care a consacrat înfăptuirea visului de veacuri al poporului român: România Mare. Când celor 100.000 de oameni care aşteptau pe câmpul lui Horea li s-a comunicat rezultatul discuţiilor, cerul parcă a explodat de uralele izbucnite din toate piepturile.

La 24 decembrie 1918, regele Ferdinand a emis Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie, iar solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922 la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel (confecţionată pentru Carol I, din afetul unuia dintre tunurile care au bubuit la Plevna, consacrând independenţa României faţă de Imperiul Otoman). În discursul rostit cu acest prilej, regele Ferdinand I, se adresa astfel tuturor românilor: “Mă închin cu evlavie celor cari, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”.

                                                                   Andreea Smedescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here